Cultură şi creaţie

OCUPAŢII TRADIŢIONALE

la bundița scurtă, cu primul din ce în ce mai lat și cu brâie bătute care încadrau marginea interioară a primului pe toată lungimea lui.

Începutul secolului al XIX – lea introduce brâul țesut, de culoare neagră, din lână sau din mătase, care coexistă cu primul de miel și de dihor. În această perioadă, meșterii cojocari introduc mărgelele în nuanțele blănii de dihor, variind de la negru și maro la galben auriu, în decorația brâielor bătute, precum și a ornamentelor cusute pe petelele de ierbă (benzi brodate cu fire de mătase neagră și mărgele). Un alt element specific portului tradițional este cojocul, care este confecționat din piei de oaie, scurt, până la talie, cu mâneci lungi și strâmte. Pieile negre și brumării sunt utilizate și la confecționarea căciulii (cușmei). Pieile negre de miel erau folosite pentru confecționarea bundiței, iar cele albe pentru confecționarea cojoacelor. Sumanul (cuvânt provenit din bulgară – sukman) se țesea din lână de oaie, aleasă după vârsta și rasa animalelor: suman din mițe (din lână de miel), suman din noaten (din lână de cârlan), dar și sumane din lână de oaie, brumărie sau laic și neagră. De cele mai multe ori, lâna pentru sumane se vopsea cu substanțe vegetale, în culoare neagră, dintr-un amestec de scoarță de arin, sovârf, iar pentru fixarea culorii se punea calacanul (piatră vânătă). Culoarea maro se scotea din cojile de nuci. Sumanul se croia în clini,

numiţi falduri şi era sărăduit cu ornamente florale. Componentele unui suman erau: stanii, faldurile, pavele, mânecile şi ciupagul sau gulerul.

Din pielea de vită sau de porc se făceau opincile, dubite sau crușite – introducerea picilor într-o fiertură din coajă de arin, după ce au stat un timp în sare. Pe laturile opincii și la călcâi se făceau găuri numite nojițe, cu ajutorul unei potricale, găuri care serveau la legarea opincii de picior, cu ajutorul unei sfori, numite tot nojiță. În partea din față a opincii se făcea îngurzitul, cu o fâșie din piele desprinsă din marginea ei, care era legată şi se continua cu nojița ce se înfășura în jurul piciorului. Opincile de sărbătoare erau ornamentate pe părțile laterale, dar și pe gurgui. Ciobanii purtau opinci cu gurguiul într-o parte, numite și opinci păstorești, fapt ce nu permitea scurgerea apei în opincă, ci se prelingea în jos. Când opincile, făcute din piele de bovine, se găureau în talpă, puteau fi tălpăluite, prin 19 aplicarea unui potlog (pingea) cu ajutorul de cuielor de cizmărie.

Toporul sau securea, care apar pe o veche stemă a orașului Câmpulung Moldovenesc, atestă existența unor alte îndeletniciri tradiționale, fierăritul și caucia. Fierarii realizau unelte tradiționale – sfredele, țapine, cioflânce, clopote și tălăngi, gratii pentru geamuri, feroneria de la căruță, chei, clanțe, zăvoare, butoane la uși, batcă pentru bătut coasa, ciocane diferite, seceri, pirostrii, amnare, cuțite, foarfeci pentru tuns oile, pluguri, fiare de plug, hârlețe, pânze de fierăstrău, furci, țesale, cuțitoaie, bardă pe capră, bardă la picior, sape, piepteni de tras lână sau foșalăi, vătraie, scoabe, iar căuacii se ocupau cu potcovitul cailor și a boilor.

O altă ocupație specifică este butinăritul, care presupune o activitate complexă, constând în mai multe operațiuni: delimitarea parchetelor (parcelelor), pregătirea căilor de acces și a adăposturilor (butinăritul nu se practica în zona satului, ci numai în parchete izolate, situate la mare distanță, întrucât în sat ”se merge la pădure”), doborâtul, fasonatul, corbănitul și țugăritul. Tăierea lemnului era făcută între octombrie și aprilie, mai precis, de la căderea frunzelor și până la mugur, până nu se sloboade must (mâzgă) în lemn. Cea mai complexă fază în butinărit este corhănitul, adică manipularea buștenilor manual, pe terenurile în pantă, pe corhană, adică pe o creastă de deal stearpă, râpoasă, greu accesibilă. Dacă este râpă, lemnul se corhănește, iar dacă nu e râpă, lemnul se țugărește, adică e transportat cu ajutorul animalelor de povară spre locul de depozitare. Mai întâi, era amenajat locul viitoarei stive, adică pleațul. La anumite distanțe era așezat lagărul (căpătâiul, talpa, lungioarele, balancele, lungoanele sau patul), pe care se așezau butucii, formând, în final, o stivă sau o ștele. De aici, lemnul este transportat spre depozitul final. Lemnul era țugărit prin tragerea acestuia de către boi sau cai. În partea groasă, la capătul rostuit, se înfigea pana unui cioflânc cu ajutorul unui ciocan numit șlegăr sau putcă. Pentru ca butucii să nu lovească picioarele animalelor, era folosită tânjala, care era legată cu un capăt de partea dinainte a hamului sau jugului, iar partea cealaltă se agăță de urcic sau hanfău, de care sunt prinse cioflâncele. Cioflâncul este un complex de câteva mici piese, compus din broască, o verigă metalică mai mare și mai rezistentă cu vârtej, de care sunt prinse

verigile cu pene. Carul și căruța aveau o importanță covârșitoare în viața satului, iar părțile componente erau lucrate de meșterii rotari: roți, dricuri, leuci, loitre, proțapuri (rude, tânjeli), obezi sau colaci, spițe, butuci pentru roți, coșuri de căruță etc. O primă grijă a meșterilor olari era procurarea materialului lemnos, de esență potrivită fiecărei piese ce trebuie confecționată. Astfel, butucul roții și spițele se făceau din ulm sau frasin, pentru obezi se căuta lemnul de fag sau frasin, iar pentru inimar era folosit mesteacănul. Lemnele erau tăiate din pădure toamna târziu sau iarna, se transportau acasă și se depozitau în vederea uscării. Pentru începui, lemnele se ciopleau cu toporul şi se curmau la dimensiunile potrivite. In funcţie de cerinţe, lemnele se crăpau (despicau) în două sau în patru, lemnul pentru obezi se despica în traşcă. Uneltele folosite de dogar erau: ferăstrăul de mână, toporul, barda, tesla, rindeaua, gărdinarul, compasul, sfredelul, scaunul de cuțitoit sau de tras doagele (scăunoaia), șurubul de strâns doagele, ciocanele, strungul și tocila folosită pentru ascuțit cuțitele de rindea, topoarele, barda, cuțitele. Lemnul brut, desemnat a fi folosit de dulgheri în construcții, era pregătit pentru a fi cioplit. Prima operațiune era șfăruitul, adică însemnarea, în lungul acestuia, a locului pe unde trebuie cioplit cu ajutorul unei sfori înmuiată într-un amestec de cărbuni cu apă. Pe locurile însemnate astfel se cioplea din gros cu toporul, apoi se finisa cu barda. Lemnul era cioplit pe două sau patru părți, iar în cazul unor butuci mai groși, aceștia erau despicați cu ajutorul unui ferăstrău cu dinții mari, numit traşcă. Ca unități de măsură, dulgherii întrebuințau

degetele, latul palmei, șchioapa, palma, pasul și cotul. Lemnul pentru draniță se tăia când lemnul doarme, în decembrie sau ianuarie, numai pe lună plină, existând credința că astfel lemnul nu putrezește și nu este mâncat de carii.

În prelucrarea artistică a lemnului s-au folosit câteva tehnici specifice: crestarea, incizia, pirogravarea, intarsia, cojirea, încovoierea, cioplirea, înfășurarea și împletirea, încrustarea, tehnica ronde-bosse, perforarea, turnarea sau umplerea cu metal. Din punct de vedere ornamental, sub aspect morfologic se utilizează motive geometrice (dintele de lup, zimții, spirala, cercul), zoomorfe (șarpele), fitomorfe (crenguța de brad, frunza, conul, floarea), cosmice (soarele, luna), antropomorfe (mâna, capul de om).

O altă ocupație tradițională a fost prelucrarea fibrelor textile, cele mai importante fiind lâna, inul și cânepa. După recoltatul plantelor, acestea se strâng în snopi, iar după uscare se pun în copiile special amenajate. După putrezirea parții lemnoase, se scot din

toptile și se pun la soare pentru a se usca. După o uscare perfectă, snopii se melițau în melițoi pentru a se rupe mărunt partea lemnoasă, apoi în meliță unde se îndepărta partea lemnoasă numită puzderie, rezultând fuiorul.

Ultima operațiune este pieptănatul, cu ajutorul ragilei și al pieptenilor, apoi mai multe fuioare sunt înmănunchiate într-un cuier ce urmează a fi tors. Firele mai groase din cânepă (haldanale), înainte de a fi melițate, erau bătute cu maiul pentru a se înmuia partea lemnoasă. Din fibrele pieptănate din cânepă și de in se realizează, prin tors, fire pentru urzeală, iar bucii sunt torși pentru băteală, obținându-se țoalele pentru așternut în camere, precum și saci. Din firele de cânepă se țese pânza pentru cămăși și ițari, iar pânza din in este folosită pentru confecționarea

cămășilor de sărbătoare, precum și a așternuturilor. Lâna, ca materie primă pentru tors și țesut, se prelucrează în mai multe faze. După tuns, urmează spălatul care se face în ciubere mari, cu apă fierbinte și cu leșie din cenușă de la lemne de fag sau mesteacăn. După spălare, se limpezește la râu și se usucă pe garduri. Astfel curățată, lâna este scărmănată manual și pieptănată cu foşalăi pentru a se separa parul (lâna cu fir lung), folosit la urzeală, și canura pentru băteală sau pentru împletit. Atât părul cât și canura erau strânse în cuiere pentru a fi toarse în furcă, cu ajutorul fuselor, apoi firele toarse erau răsucite cu druga, erau făcute gheme și sculuri pentru a fi vopsite. Din firele de in, cânepă, lână, bumbac (cumpărat de la prăvălie) se obțin diverse țesături: pânză pentru cămăși, ițari, sumane, cioareci, plocăzi, covoare, cergi, macaturi, prosoape, priştori, bârnețe, brâie.

ARHITECTURA ȚĂRĂNEASCĂ

PORTUL POPULAR

cromatica este foarte echilibrată, culorile dominante fiind negru, maro în mai multe nuanțe, galben, violet și diferite nuanțe de verde. Culorile mai vii se întâlnesc la cămășile fetelor ale căror râuri de ornamente sunt dispuse costișet (oblic).

Priștoarea (catrința) este țesută în patru ițe, din urzeală de păr cernit, ca băteală folosindu-se părul, mătasea și firul metalic. Priştoarea este ornamentată pe vârste și pe alesături în nuanțe de galben și maro. Betelele de sus și de jos sunt în nuanțe de roșu, poala fiind saraduită cu ajutorul unui sarad din mătase neagră, maro, verde. Bârnețul este țesut în două sau patru ițe, din urzeală divers colorată, cu motive geometrice. în picioare se purtau opinci din piele de vită sau de porc, care se legau de picior cu nojițe din păr negru de cal, mai târziu din lână.

Elementele specifice costumului bărbătesc sunt: cămașa, ițarii, cureaua, bondiţa, sumanul, opincile, tașca. Cămașa din pânză de bumbac era pentru zilele de sărbătoare, în zilele de lucru se purta cămașa din cânepă cu urzeală din fuior și băteala din câlți, „tort în tort”. Cămașa bărbătească era decorată cu motive simple (țacuri, găurele sau țupti), aplicate pe ciupag, în partea inferioară a mânecilor și la poale. Cămașa de bumbac avea spatuială, guler și platcă, ornamentarea fiind mai bogată, reluându-se motivele de pe bondiţele cu dihori. Ițarii sunt confecționați

din lână albă, țesuți în patru ițe, cu urzeală din bumbac sau din mătase albă, având o ornamentație geometrică. Iarna, bărbații purtau cioareci, lucrați din țesătură mai groasă din lână, de culoare albă, în partea de jos fiind ornamentați cu ţacuri din lână neagră. Cureaua era din piele tăbăcită, încheiată în catarame de alamă sau aramă, sau cusută cu mărgele și încheiată cu trei catarame, în partea interioară având buzunare pentru bani. În trecut, costumul bărbătesc al ciobanilor era confecționat din tort (pânză de cânepă țesută în două ițe) și

fiert în zer. Ciobanii purtau bondiţa lungă, bondiţa înfundată şi sumanul, iar cureaua lată din piele era bogat împodobită cu ținte de alamă și cu lănțuguri sau răteze, de care se agățau ornamente de alamă și cuțitul ciobănesc cu amnarul, în curca păstrându-se fluierul, iasca și cremenea. În zilele de lucru, butinarii și cărăușii purtau un suman scurt, din pănură laie, numit roc, bondiţa înfundată, mânecarele (flanele din lână groasă), mănuși cu un singur deget, tașca și brâul lat, încins pe sub curea, foarte strâns, pentru a-i feri de vătămătură când ridicau poveri mari.

OBICEIURI FAMILIALE

Când se apropia momentul nașterii, era chemată moașa sau o femeie bătrână, pricepută, din vecini, care punea apa la încălzii, bărbații părăsind încăperea, după care punea un fir de strămătură roșie în tocul ușii care, mai apoi, era legat de mâna noului născut pentru a nu se deochea. După naștere, mama era unsă cu unt de oi sau ulei și cu spirt și era încinsă cu un brâu lat de lână. Când se făcea prima baie, noului născut i se făceau „ursitele”: în scaldă se punea un ban de argint și busuioc pentru purificarea apei. Apa de la scăldătoare era aruncată la 26 rădăcina unui pom pentru a nu călca nimeni 1 pe ea. Apoi, copilul era măsurat cu sfoară de cânepă, care era ascunsă în partea de deasupra a tocului ușii, pentru a nu fi călcată în picioare și copilul să rămână totdeauna sănătos. Buricul copilului se strângea, fiind pus la grindă, iar la vârsta de 7 ani i se dădea acestuia să-i desfacă ața și se putea prevedea viitorul copilului după felul în care desfăcea ața, dacă se va descurca singur în viață sau va avea nevoie de ajutor.

Liniar, instituția căsătoriei trece automat prin următoarele momente principale, în general valabile şi pentru alte zone: pețitul, strigările, chemarea la nuntă, vulpea, masa miresei, jocul zestrei, aducerea miresei, iertăciunea, cununia, masa marc, închinatul,

îmbroboditul miresei, calea primară. Cadrul potrivit pentru ca tinerii să se cunoască și să-și împărtășească intențiile lor viitoare, era reprezentat prin hora satului, clăci și șezători. În urma unor prealabile înțelegeri, tânărul mergea în pețit pentru a cere fata în căsătorie. Acesta era un obicei statornicit „ca flăcăii să-și aleagă ei înșiși neveste și nu să-și aleagă părinții fetei ginere.” Tot cu prilejul peţaniei mai sunt stabiliți viitorii nănași, bucătăreasa colceriță, vătafii și druștele, precum și muzica. Se stabilește, de asemenea, și data când va avea loc nunta.

Cu trei săptămâni înainte de nuntă, preotul face in biserică strigările, care reprezintă înștiințarea sau anunțarea publică, fiind menite spre descoperirea piedicilor care ar putea să se nască și să strice căsătoria. În perioada dintre pețanie și cununie, mirele și mireasa aveau ca semne distinctive țâmnir – o floare artificială de culoare albă, cernită – și câteva fire de mitră; mireasa îl purta în păr, iar mirele la căciulă sau pălărie. La începutul secolului al XIX – lea, nunta se desfășura numai la casa mirelui în felul următor: pe lăiți late fixate de jur-împrejurul camerei stăteau așezate femeile, iar bărbații stăteau în spatele lor în picioare, pe aceleași lăiți, în fața cărora erau mese pe două rânduri. Pe mese se serveau în blide de lut, cu linguri de lemn, zeamă de carne, găluşte cu crupe de păpușoi și mălai și holercă. Muzica era alcătuită din fluier, cobză și vioară; se interpretau cântece din repertoriul specific, iar bărbații tropoteau pe laiță, în ritmul muzicii.

După ce se termina de mâncat, se scoteau mesele afară și se continua jocul. într-una din laițele fixate la perete era făcută o gaură, prin care se băga părul miresei, peste care se fixa un cep pentru ca aceasta să nu se poate mișca. În poziția aceasta i se dădea o bătaie zdravănă, pentru a fi credincioasă soțului pentru toată viața. La o săptămână după nuntă, părinții miresei pregătesc o masă, numită cale primară, la care sunt invitați nănașii, socrii mari și rudele apropiate, prilej de întărire a relațiilor dintre cele două familii.

încercând să-și apropie moartea, oamenii i-au împrumutat chip omenesc și comportări umane. Este personajul care taie firul vieții, uneori atunci când e mai frumoasă și mai la începutul ei.

Moartea „e o femeie urâtă, slabă, n-are ochi, n-are urechi, îmbrăcată în negru, poartă o coasă, un arc cu săgeți, un pahar plin cu otravă și o linguriță cu care dă de băut celui pe care-1 omoară.” După unii, „vine îmbrăcată toată în alb și de aceea rudele poartă ca semn de doliu haine negre”. Ca semne de moarte, în comuna Fundu Moldovei găsim: „slăbirea omului, dacă visezi mirtă sau un perete căzut, căzut hăizașul de la bordei, visezi că a furat cineva pe geam dulapul din casă, că a luat podul de peste apă”, „că ți-a căzut un dinte sau o măsea și dacă te doare tare e o rudă apropiată, dacă nu te doare e cineva mai de departe.”
Tot semn că-ți moare cineva din familie e și atunci când visezi că se rupe și se dărâmă o bucată de pământ, că vin butuci pe o apă tulbure, că întinzi o pânză albă, lungă tare, că te mușcă un porc, fugi și nu poți scăpa de el, că ară cineva cu plugul (e semn că cel ce ară va muri), când cântă cucul foarte aproape de casă. Dacă visezi că scoate cineva stâlpii de la poartă, e semn ca stăpânul casei va muri. Dacă unei femei i se dezleagă mereu cozile, le leagă ca de obicei, dar ele se dezleagă iar și iar, atunci e semn că moare cineva dintre rude. După moartea bolnavului, cei aflați în preajma repausul ului „deschid ușile și ferestrele să iasă moartea cu sufletul afară, apoi fânul din patul unde a zăcut muribundul se scoate afară și împreună cu cearșafurile, țolurile cu care s-a învelit, hainele mai rele folosite de el se ard în ogradă.”

OBICEIURI CALENDARISTICE

Cea mai însemnată sărbătoare din câşlegile de iarnă, după Sfântul Vasile sau Anul Nou, este Bobotează. În ajunul Bobotezei, preotul umblă din casă în casă cu crucea, stropind cu agheasmă toate acareturile din gospodărie. în ziua de Bobotează, preotul face agheasmă marc la Moldova, în fața unei cruci de gheață.

De întâmpinarea Domnului, se spune că dacă iese ursul din bârlog și-și vede coada, adică dacă este soare, se întoarce înapoi în bârlog, iar dacă nu-și vede umbra, rămâne afară pentru că iarna e pe ducă.

La Fundu Moldovei, se tine Trif cel Nebun, patronul gângăniilor, dar se țin și Filipii de iarnă pentru ferirea de lupi, boală și primejdii. în aceste zile nu este voie să se folosească pieptenele, acul, dar nici nu se țese.

În sâmbăta dinaintea Lăsatului Secului, gospodinele din Fundu Moldovei fac plăcinte și pampuște care sunt date de pomană, împreună cu o cană de sticlă sau o ulcică, de sufletul morților.

La 1 martie încep Dochiile, timp de 9 sau 12 zile, perioadă în care fiecare trebuie să-și aleagă o zi și, în funcție de cum va fi vremea în acea zi, așa vor fi și zilele din an.

În jurul zilei de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), se pun ramuri verzi de răchită pe o glie care se așează pe stâlpii porții, având rol apotropaic. În ziua de Florii, se pun crenguțe de răchită cu mâțișori, pentru apărarea și sfințirea gospodăriei, iar cu mâțișorii sfințiți la biserică se atingeau ochii oamenilor și ai animalelor pentru îmbunatățirea vederii. Mâțișorii se mai puneau în grădină pentru rod bogat.

În sâmbăta de dinaintea Rusaliilor se pun la porți, la zăvoare, la ușile de la intrare ramuri înfrunzite de tei sau de mesteacăn, având rolul de ocrotire contra bolilor, precum și contra zloatelor de peste vară.

Cu funcție de purificare și de fertilizare, focurile se făceau primăvara, când se greblau grădinile, livezile și curțile, și toamna, când se strângeau resturile vegetale uscate de pe arături.

Există obiceiul ca în joile de după Paști și pană la Duminica Mare să nu se lucreze la pământ, pentru a păzi semănăturile de grindină, de trăsnet, de secetă, de foc, precum şi contra insectelor dăunătoare și a păsărilor de pradă.

În această sărbătoare, băieții făceau coronițe de flori pe care le ofereau fetelor, care le purtau un timp, apoi le aruncau pe acoperișul casei; dacă rămâneau pe casă, vor trăi mult, iar dacă nu rămâneau pe casă și cădeau, zilele vieții erau mai scurte.

La Fundu Moldovei, hramul are loc în ziua de Sf. Dumitru, pe 26 octombrie, la Colacu, în ziua de Naștere a Sf. Fecioare Maria, pe 8 septembrie, la Botuş de Duminica Mare, la Mănăstirea Orata, de Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august, iar pe Deluț de Sf. Ilie. A doua zi după hram se face pomenirea morților la cimitir, la care participă întreaga comunitate.

La 23 iulie se ține Sf. Foca, nu se lucrează, mai ales la fân, pentru ca gospodăria să fie ferită de trăsnet şi foc.

Există o serie de sărbători care se țin pentru ocrotirea animalelor; Sf. Vasile, Sf. Haralambie, Sf. Mucenic Lup, când ciobanii nu vorbesc și nu mănâncă, pentru ca gura lupului să fie închisă când vine turma. În ziua de Crăciun nu se mănâncă nicio bucățică de carne, ca să nu se dea lupul la oi. La Sf. Haralambie se duc tărâțe la biserică pentru a fi sfințite, apoi se dau animalelor pentru sănătate și ocrotire. Tot pentru ocrotirea vitelor din gospodărie, de Sf. Andrei se ung ușile grajdului și ale casei cu usturoi. Se zice că Sf. Andrei păzește vitele de boli și de vrăjitorii care le iau mana. Usturoiul se pune și la vitele și oile care urcă la stână, pentru a fi ferite de mușcătura de șarpe sau de helge.

În tradiția comunității sătești se spune că de Pintilii Călătorul (27 iulie) se călătorește vara, iar de Schimbarea la Față sau Probajele (6 august), florile își schimbă înfățișarea și încep a se usca, iar, după această sărbătoare nu se mai poate face baie în Moldova. Este voie să se doarmă afară numai în lunile care nu-1 au pe „r”: mai, iunie, august.

La Sf. Andrei se fac vrăji prin care se prevestește viitorul. Sf. Nicolae se spune că vine pe un cal alb, deschizând iarna, iar Sf. Ion pleacă pe un cal negai, încheind iarna și prevestind primăvara. În zilele de Paști există obiceiul de a se trage clopotul la biserică deoarece se spune că oricine atinge funia clopotului va fi lipsit de dureri tot anul.

Sărbătorile de iarnă se caracterizează prin ritualuri specifice, aducând în scenă un repertoriu bogat și diversificat: colinda, plugușorul, buhaiul, capra din Fundu Moldovei, cerbul din Colacu, semănatul, practici magice pentru aflarea viitorului. Colindele care se cântă în Ajunul Crăciunului de către copii sau tineri sunt: Azi e scara Crăciun; Sus în slava cerului; Ziorel de ziuă; Nunta din Cana Galileii; Cetiniţă, cetioară; O, ce veste minunată; Trei păstori; Maica sfânt-a lui Iisus; Sus, boieri, nu mai dormiți; Față albă de mătasă; Ia, sculați, boieri, boieri; Trei crai de la răsărit; Dumnezeu de la-nceput; Când s-a născut micul Iisus; Florile dalbe etc. La Crăciun se umbla și cu Irozii până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, precum și cu steaua.

Alaiul care umbla cu buhaiul în Anului Nou era format din: un urător cu clopoțel, 1-2 pocnitori din bici, 3 persoane cu buhaiul – unul care ține buhaiul, unul care trage buhaiul, iar cel de-al treilea aduce zăpadă sau apă ca să se poată »mulge” buhaiul, câțiva fluierași, câteva capre și un cerb, urs și ursar, mire și mireasă, moș și babă, cioban la capre, negustor de capre, drac și țigani. În dimineața Anului Nou, umblă cu semănatul pe la casele urând: „Să trăiți, / Să înfloriți / Ca merii Ca perii / În mijlocul verii, / Să fiți tari ca piatra / Și iuți ca săgeata. / Să fiți / Și iuți ca otelul! / La anul și la mulți ani!”

Între jocurile cu măști din Bucovina, un loc aparte îl ocupă jocurile caprei, ursului,

căiuților și cerbului. Jocul caprei se integrează în mod armonios în cortegiul amplu al obiceiurilor legate de sărbătorile de peste an. Acest animal a întruchipat în societățile ancestrale personificarea prolificității zoologice și fertilității telurice.

Anul Nou este socotit a fi unul dintre cele mai favorabile momente pentru prognozarea vremii sau a recoltelor viitoare. Bucovinenii apreciau lunile ploioase sau perioadele de secetă pe baza unui așa-numit calendar din foi de ceapă. La întocmirea acestuia se proceda astfel: în noaptea de ajun se tăiau părți egale dintr-o ceapă, cojile astfel obținute fiind botezate cu numele lunilor din an. Urma punerea sării pisate în cantități egale, în fiecare coajă și așezarea acestora în rând, ca în succesiunea lunilor din an, pe masă sau pe vatra sobei. Aprecierea lunilor ploioase se făcea în dimineața de 1 ianuarie după cantitatea de apă acumulată în cupele foilor de ceapă. Tot în noaptea din ajunul Anului Nou se făcea și calendarul din cărbuni pentru aprecierea rodului la culturile din anul viitor. Pentru aceasta se alegeau cărbuni aprinși, egali ca mărime, proveniți din aceeași esență lemnoasă, câte unul pentru fiecare cultură ce urma a fi semănată în anul care începea (grâu, porumb, sfeclă, mazăre, cartofi etc). Cărbunii, botezați cu numele plantelor, erau puși pe marginea vetrei sau pe o tavă și erau lăsați până a doua zi (1 ianuarie). Prognozarea culturii se baza pe principiul echivalenței, cantitatea de cenușă rezultată în urma arderii complete și a stingerii cărbunilor indicând rodul recoltei. În funcție de aceasta, se decidea care dintre culturi vor fi semănate în cantități mai mari în primăvara următoare.